O experienta pe care o planuiam de foarte multa vreme. O experienta pentru care ai nevoie de mult antrenament, psihic de fier si o echipa bine inchegata.
Mi-am dorit in urma cu multi ani sa particip la Carpathian Adventure, iar atunci cand m-am simtit in forma si aveam in jurul meu oameni care isi doreau acelasi lucru, cu care am fi putut forma o echipa, evenimentul a fost suspendat. Totodata, MTB-ul nu a mai fost de atunci meniul meu principal, intre timp am cochetat cu alergarea montana, alpinismul, escalada si cam tot ce ar putea sa implice un pic de munte :)
Mi-am dorit in urma cu multi ani sa particip la Carpathian Adventure, iar atunci cand m-am simtit in forma si aveam in jurul meu oameni care isi doreau acelasi lucru, cu care am fi putut forma o echipa, evenimentul a fost suspendat. Totodata, MTB-ul nu a mai fost de atunci meniul meu principal, intre timp am cochetat cu alergarea montana, alpinismul, escalada si cam tot ce ar putea sa implice un pic de munte :)
Anul 2019, cred ca prin luna iulie, ma contacteaza Andrei, pretin bun de la catarat si nu numai, ca el a mai fost o data la ProPark si ca vrea sa mai mearga si anul asta si ca are echipa dar ii mai trebuie un biciclist. Taman bine ca aveam si bicicleta noua, eram pe val cu antrenamentele si cu concursurile de MTB, simteam ca nu mai sunt motivat sa cresc, iar ProPark continea ingredientele perfecte pentru a reaprinde flacara :)
In sinea mea aveam retineri, pentru ca stiu ca am inceput sa cochetez cu zona de confort, un lucru pe care nu il urlu in gura mare dar trebuie sa il constientizez. Chiar daca am minusuri in CV, Andrei ma sustine si ma convinge ca putem dovedi 1-2 nopti, daca mai atipim cate 30 minute pe ici pe colo. Nici macar nu intelgeam ce fel de echipament ar fi mai potrivit pentru momentele de atipeala, insa lucrurile au inceput sa se lumineze pe parcurs (spoiler: lumina s-a asezat complet abia cand tremuram ca jeleul)
Intre timp am facut cunostinta cu Sabina si Mihai, prin intermediul unui grup de messenger special creat in acest sens, insa nu am reusit sa punem la cale o tura in care sa ne testam compatibilitatea. Personal am avut incredere ca sunt oameni puternici, ca Andrei a stiut sa ne aleaga si ca in cel mai rau caz o sa trebuiasca sa ne asteptam unii pe altii, lucru firesc atata vreme cat fiecare are punctele lui forte si punctele lui slabe. In linii mari chiar asa s-a intamplat, poate au fost cateva secunde de tensiune atunci cand incercam sa hotaram ce varaianta de traseu sa abordam.
Sar peste detalii premergatoare, si ajung direct la subiect, dar nu inainte de a mentiona un singur lucru foarte important - aceasta este o simpla relatare, un ProPark vazut prin ochii mei, o punctare a evenimentelor placute sau mai putin placute care mi-au ramas intiparite si pe care le consider memorabile sau utile strict in experienta mea. Daca vrei sa participi la un astfel de concurs, sau vrei sa parcurgi o tura asemanatoare, trebuie sa te pregatesti fizic si sa te documentezi temeinic, aici e doar o poveste. Nu dau sfaturi, nu incurajez pe nimeni sa imi urmeze exemplul.
E joi, cu o zi inainte de concurs, ajungem la cabana Voina dimineata pe la ora 11. Suntem primii acolo, din pacate asta nu conteaza pentru podium. Realizam rapid ca nu avem semnal la telefonul mobil, lucru care nu ne bucura. Dupa un sir indelung de evenimente care a inceput cu un pui de somn pe-o pajiste, o calatorie in cautarea semnalului pana tocmai inapoi la Campulung, sosirea Sabinei si a lui Mihai si masa in echipa la restaurant, ne intoarcem la Voina unde ne instalam tabara (cort si bus) dupa care mergem la sedinta tehnica programata sa inceapa la ora 19, dar care a inceput pe la 20.
E joi, cu o zi inainte de concurs, ajungem la cabana Voina dimineata pe la ora 11. Suntem primii acolo, din pacate asta nu conteaza pentru podium. Realizam rapid ca nu avem semnal la telefonul mobil, lucru care nu ne bucura. Dupa un sir indelung de evenimente care a inceput cu un pui de somn pe-o pajiste, o calatorie in cautarea semnalului pana tocmai inapoi la Campulung, sosirea Sabinei si a lui Mihai si masa in echipa la restaurant, ne intoarcem la Voina unde ne instalam tabara (cort si bus) dupa care mergem la sedinta tehnica programata sa inceapa la ora 19, dar care a inceput pe la 20.
Cam de aici incepe concursul, toate echipele se strang la cabana unde Tiberiu Cherches incepe sa ne povesteasca despre importanta parcurilor naturale si nationale, ne introduce in atmosfera acestui tip de concurs de aventura si ne prezinta efectiv detaliile acestei editii.
In linii mari, modul de desfasurare descris in sedinta tehnica este similar cu cel din anii precedenti. Primim punctele de control, ni se explica ce anume se intampla intre si in aceste puncte, faptul ca avem 50 ore timp limita fara exceptii si alte detalii legate de probe speciale, restrictii si recomandari. Toate aceste detalii se vor dezvalui pe masura ce povestesc.
Pasul urmator, inevitabil, e sa ne luam aceste detalii si sa ne facem planul. Harti, track-uri, strategie de echipa, echipament, mancare, apa, odihna, estimari si multe altele. Din pacate, timpul era extrem de limitat, aveam nevoie de internet, drept pentru care ne intoarcem la restaurantul din Campulung si ne punem la masa cu 4 sucuri si cu laptopuri, gps-uri, harti and so on. Cred ca era trecut de miezul noaptii cand bagam viteza cu masina pe langa lacul Rausor ca sa ne intoarcem la culcare.
In momentul acesta eu sunt deja sceptic ca vom face tot traseul, simteam ca am omis ceva important in strategie. Pe deasupra, in regulament a fost introdusa o regula noua prin care poti sa sari cateva checkpoint-uri pentru a scurta traseul si stiu cat de tentant e, mai ales atunci cand o ia psihicul pe aratura.
Vineri, 6 dimineata, intr-un camping langa cabana Voina, echipa Fereastra Zmeilor isi face primele pregatiri. Avand in vedere intarzierea sedintei tehnice si timpul pierdut din cauza lipsei semnalului de telefon, avem multe de recuperat in aceasta dimineata. Ne pregatim pentru proba de trekking combinata cu caiac, care va reprezenta totodata startul concursului din localitatea Leresti. Pana acolo avem transport asigurat cu microbuzul.
In jur de ora 8:45, toate echipele sunt adunate la CP1 in curtea primariei din Leresti, unde primim cuvinte de incurajare din partea organizatorului si a primarului. Imaginea e foarte interesanta, oamenii nu sunt inghesuiti cat mai aproape de linia de start, ci stau relaxati si rasfirati, deja setati pe conservarea energiei in cel mai eficient mod posibil.
Si se pleaca in ritm de incalzire. Poate cateva echipe mai competitive au luat in piept dealul ce flancheaza la vest comuna Leresti, dar restul sunt pe easy mode.
Noi ramanem printre ultimii, avem de urcat o culme pentru ca apoi sa gasim o metoda de a ajunge cat mai direct spre N la primul CP aflat pe flancul sudic al lacului Rausor. Aici cele mai multe echipe au ales drumul forestier care face o bucla in coborare si apoi inapoi in urcare spre CP2. Chiar daca ne-am chinuit un pic, noi am ales o pseudo-poteca de-a lungul culmii, mai pe curba de nivel, si am iesit destul de repede la CP2, pe pozitia a 4-a. A fost o economie majora de timp si energie, o pozitie in clasament un pic fortata, deoarece am depasit echipe mai puternice.
Spre CP3 trebuie sa cobori la sud pe o poteca de vale pana la lac si apoi sa mergi pe marginea lacului spre vest. Alte echipe au ales sa o taie direct spre CP3 pe directia SSV, insa noi am considerat ca e putin riscant deoarece intri in zona de padure deasa cu teren foarte inclinat. Drept urmare, cei care au ales aceasta varianta fie au castigat ceva timp datorita experientei lor, fie au balaurit inca de la inceputul concursului.
In CP3 am sustinut prima proba speciala, recunoasterea pasarilor dupa sunet. Proba a fost simpla, au fost cateva sunete destul de sugestive si am reusit sa obtinem 13 puncte din 14.
Avand in vedere avansul obtinut, nu am considerat ca am pierdut prea multa vreme aici, desi ca o nota pentru organizare s-ar fi putut mai rapid. Urmeaza CP4 unde ajungem dupa 6 km de vaslit pe lacul Rausor si vreo 2 de trekking pe asfalt pana la cabana Voina. Proba de caiac a fost fun, dar am pierdut mult timp pentru ca nu cunosteam tehnica. Sarind peste detalii am ajuns la cabana Voina in jur de ora 14:30, destul de odihniti.
In CP4 am stat o ora, timp in care am avut acces la drop-bag dar si in zona camping (masina, cort, bagaje) ca o exceptie de la regulament strecurata in timpul sedintei tehnice din seara precedenta, pe baza argumentului unui concurent, si anume ca venim cu echipamentul de alergare care e ud si nu il putem pune asa in drop-bag pentru a-l folosi mai tarziu la CP7, mai ales ca echipamentul intregii echipe sta intr-un sac de plastic. Parerea mea e ca regulamentul nu trebuie schimbat pe ultima suta, dar a fost mai convenabil pentru toata lumea, mai putin pentru cei care erau cazati prin alte parti.
Aici facem proba speciala care presupune sa confectionam niste tarusi pentru un gard, pe care tot noi sa ii batem in pamant si sa punem niste stegulete pe ei, iar astfel sa contribuim la imprejmurea ariei de desfasurare a Fagaras Fest.
Ne schimbam in echipament de bicicleta, ne punem in drop-bag cele necesare pentru proba de trekking de la CP7, adica haine (mai potrivite pentru 2000+), adidasi trailrun, batoane si geluri in cazul meu.
Bineinteles ca luam bicicletele si continuam concursul.
CP5 este tocmai pe varful Papau. noi alegem, precum majoritatea echipelor, sa coboram pe asfalt pana la barajul lacului Rausor, sa mergem pe baraj si sa tinem drumul forestier in urcare pana la 2099m (Mai exista varianta de pusbike pe poteca marcata pana pe Iezer, varianta aleasa chiar de echipa castigatoare). Varianta noastra de drum a fost foarte lunga, iar lasand lacul in spate urcarea devine din ce in ce mai accentuata, cu zone de 10%, iar aici au aparut primele discrepante de ritm in echipa care ne-au determinat sa mergem foarte incet. Practic eu am fost nevoit sa fac pushbike in spd-uri de XC pe drum pietruit, destul de nefast pe distante atat de mari pentru picioarele mele. Greseala mea a fost ca am venit cu o foaie de angrenaj prea mare (32 dinti), in configuratie 1x12, bicicleta mea fiind setata pentru concursuri cu urcari mai scurte pe care pot tine un ritm mai rapid cu o cadenta mai mare. Era tardiv deja, dar ideal din punctul meu de vedere ar fi fost sa mentinem un ritm mai rapid si constant pe toata durata urcarii, iar o foaie mai mica mi-ar fi permis sa mentin un ritm acceptabil. Nu m-am asteptat la urcari atat de lungi. Desi era prea devreme pentru demoralizare, aici am inceput sa vad cu mult scepticism posibilitatea de a mai urca pana la Curmatura Malita, o urcare la fel de lunga si cu acelasi tip de teren, si tot aici am inceput sa resimt depedenta de cofeina si nu voiam nici chip sa iau o pastila cu cofeina pentru ca speram ca in maxim 4 ore o sa dorm. De altfel, un lucru extrem de important omis in strategia de alimentatie si hidratare au fost gelurile care contin si cofeina, pe care le-am carat degeaba la mine, eu facandu-mi planul pe geluri mai eficiente pe remineralizare si evitarea crampelor. Tot ce imi doream era sa trec de CP5 si sa cobor in Slatina la postul salvamontului Nucsoara unde voiam sa dorm. Deja am fost depasiti de 2 echipe care urcau pe bicicleta si muream de ciuda pentru ca tineam echipa in loc, nu puteam nici pe bicla, nici pe langa. Intre timp se facuse ora 20 si se innoptase si mai era mult drum. Din culorile calde de apus, muntele parca dintr-o data e invaluit de lumina lunii pline, iar eu nu vreau sa stiu cat mai avem de urcat. Sabina imi spune ca mai avem 2 ore, iar eu nu vreau sa cred. Stiu ca inainte de CP5 avem si un pic de coborare. Din pacate, cam avea dreptate.. la ora 22:20 eram la CP5, dar nu inainte de a mai fi depasiti de inca 2-3 echipe.
Stiam ca urmeaza preponderent coborare pana la Salvamont Nucsoara, asa ca inainte de toate mi-am pus pantaloni lungi colanti, o bluza cu maneca lunga, fasul, buff si manusi cu degete.
Catre CP6 fost relativ usor, mare parte coborare, frig, somn, usoara dorinta de abandon, picioare un pic inghetate si dureri resimtite in talpi de la atat pushbike. Aici am mai recuperat fata de echipele care ne depasisera pe urcare, cumva mergeam cu ei, ii mai prindeam, se mai indepartau. Psihicul meu era aici ca soarecele intre doua bucati de branza, dintr-un motiv oarecum banal - sacul de dormit. La acest eveniment am venit cu un singur sac de dormit. De acest sac as fi avut nevoie daca ajungeam la CP7 - Malita - pe timp de noapte sau dimineata devreme, insa ar fi fost indicat sa il las la cort in Voina in caz de abandon. Stiam ca o sansa de abandon exista si din partea mea, dar nu aveam niciun pont din partea coechipierilor cu care nu mersesem niciodata pe munte, fiind la prima noastra intalnire. Asa ca am mizat pe sanse mai mari de abandon. Am preferat sa nu risc si am pierdut, altfel cred ca eram mult mai motivat sa fac urcarea spre Malita, stiind ca ma asteapta un sac de dormit acolo, pentru orice eventualitate. Cred ca asta a fost cea mai mare greseala a mea in acest concurs, nici nu cred ca as fi avut nevoie de sac, dar gandul ca e acolo ar fi contat foarte mult. La anul ma duc cu 3 saci de dormit :)
Revenind la drumul catre CP6, pe final am avut si o bucata scurta de urcare. Unii spun ca a fost interminabila, noua ni s-a parut destul de scurta si oarecum necesara dupa atata coborare, ne ajuta sa ne mai incalzim un pic. Un moment foarte memorabil a fost intrarea pe aceasta urcare din drumul pe care coboram, intr-o intersectie. Cred ca erau 3 echipe care isi trageau sufletul inainte de urcare. 12 luminite albe de frontale care pareau in peisajul nocturn mai de graba o constructie cu stalpi inalti de iluminare (ps - am si un pic de miopie, altii poate au vazut niste oameni si atat). Parca stateau nemiscati si era liniste totala. Am ajuns acolo si ne-am pus direct pe urcat, stiam ca vom face pushbike deci nu aveam nevoie de respiro.
15 minute mai tarziu suntem pe coborare spre Slatina, incep mici petice de asfalt rasfirate pe drumul pietruit, pe care le vanam cu rotile bicicletei pentru scurte momente de lin si liniste. Nu mai coborim mult ca incepe asfaltul de-a binelea si vedem case, garduri, auzim caini si observam o sursa de lumina undeva pe dreapta la cateva sute de metri. Erau aceelasi echipe de mai devreme, ne depasisera pe urcarea scurta, stateau acum in fata unei brutarii, candva trecut de ora 1 noaptea. Ajungem in dreptul lor si suntem primiti cu caldurosul "bine ati venit la placinte si caldura". In brutarie era activitate, se facea paine, cuptoarele erau la maxim si vindeau ce mai aveau prin vitrine, iar cativa concurenti erau intinsi pe jos cu berea in mana. Nu intru in detalii, dar placintele cu mere au fost senzationale, chiar daca erau reci. S-au consumat snacks-uri (lotto si krax cu bacon), cafea, ceai, bere etc. Am incercat sa nu stam prea mult inauntru, era tentant de cald, dar bineinteles ca iesirea la frig nu a fost tocmai placuta, iar pe drumul de 1 km ramas pana la Salvamont Nucsoara CP6 am tremurat ca un jeleu.
Ajunsi la CP6 hotarim sa dormim. Era 2 noaptea si singurul dispozitiv de dormit pe care il aveam era compus din toate hainele pe care le aveam la mine, un sac de bivuac si o folie de supravietuire. M-am impachetat in straturi ca shaorma, am incercat mai intai cu folia in sacul de bivuac, apoi cu folia peste si uite asa am dormit eu pana la 7 dimineata. Restul echipei, mult mai matinala, era deja in picioare si probabil discutasera detalii. M-au trezit, mi-a luat cateva minute sa invat sa merg din nou, iar apoi s-a pus problema in consiliu daca sa continuam sau sa ne intoarcem; personal am votat sa ne intoarcem. Nu stiu care au fost restul de voturi sau care a fost sistemul, dar ne-am intors.
De aici lucrurile au devenit foarte relax, mai putin o mica balaureala.
Plecam din CP6 spre CP11 Candesti. Dar nu inainte sa trecem pe la brutarie pentru a o gasi inchisa, drept pentru care am coborat in Slatina pana la primul magazin. Aici ne-am refacut stocul de apa, am baut cate o cafea si am mancat ce am gasit si noi la vanzare - crenvusti cu paine dar fara mustar pentru ca nu aveau asa ceva la magazin. Chiar a trecut cineva din cadrul organizarii cu masina pe langa noi, s-a oprit sa ne intrebe daca suntem ok si daca avem nevoie de ceva, iar noi am cerut sincer niste mustar. I-am oferit omului motiv de amuzament pentru tot restul zilei, incat seara cand ne-am revazut a tinut neaparat sa ii spunem toata povestea cu mustarul.
Oficial suntem inca in concurs, chiar daca nu in clasamentul principal. Inca putem trece prin restul de CP-uri, putem sustine probele si putem primi aprecieri la final. Nu stiam asta atunci, dar eram singurii care au optat pentru aceasta varianta. Cei mai multi au ajuns pana pe Malita la CP7 si s-au intors, iar o singura echipa a abandonat in CP6. Cat despre finisheri, mai tarziu.
Fiind pe modul relaxare, hotaram sa traversam dealurile dintre Slatina si Candesti pe de-a dreptul si nu pe drumul care ocoleste pe curba de nivel printr-o zona cu dealuri mai mici si o vale. Nu incepem bine cu cateva forestiere pe curbele de nivel ca ne suna Tiberiu, organizatorul concursulul, sa ne anunte ca voluntarii nu au ajuns inca la CP11 si ca mai fac o ora pana acolo. Nu am stiu exact daca facem mai mult de o ora, insa sigur e faptul ca au urmat 5 ore de balaureala, contraziceri cu harta in mana vs GPS si telefon. Chiar ma oftic ca am propus un drum mult mai ok decat drumul de TAF abordat intr-un final. Nu mai zic daca faceam un pic de efort sa ne intoarcem cativa km pe drumul pe care venisem dinspre CP6, care practic a fost abordarea celorlalte echipe ajunse pana aici, lucrurile ar fi fost mult mai simple. Asadar am ajuns sa impingem bicicletele prin exploatari forestiere, drumuri prafuite, infundaturi, ca intr-un final sa iesim pe o frumusete de vale care ne duce in drumul forestier prin Valea Larga spre Candesti. Cu toatea astea, in toata aventura asta am baut si o tuica, am mancat un mic si un carnat la ocolul silvic, am poposit cateva minute langa in fag secular impresionant de mare si, poate, ne-am cunoscut mai bine ca echipa in situatii de criza.
CP11 Candesti. Ultima parte de drum pana aici e relativ usoara. Usoara coborare, usoara urcare. Andrei pierde ritmul si ramane un pic in urma, usor nervos si poate satul de atata drum, pe de alta parte Sabina prinde aripi, iar Mihai e ok ca intotdeauna. Ajungem la proba de recunoastere a caselor construite in stil brancovenesc, dam cateva ture prin sat ca sa facem cateva poze, ne asculta din teorie si suntem liberi. Coboram pe asfalt spre Campulung, ajungem in Albesti unde poposim la o minunatie de magazin, unde bem o bere, o cola, o apa, mancam niste junk food, niste biscuiti sarati si o dam din nou la vale.
Spre CP12, finalul competitiei, ideea e sa nu ajungi chiar pana in Campulung. Noi am ales sa o scurtam pe traseul care are o parte comuna cu prima parte de trekking din concurs, un forestier spre Leresti. Zis si facut, ii dam pe asfalt, timp in care vedem o alta echipa pe un drum paralel cu al nostru, crestem viteza, intram pe forestier, nu mai vedem cealalta echipa, ajungem pe drumul final care urca spre baraj si apoi o tine relativ orizontal (moduleaza urcari cu coborari) de-a lungul lacului si ajungem primii la finish. Din pacate, suntem echipa care a parcurs cele mai putine checkpoint-uri pana la finish. Chiar si cei pe care i-am vazut mai devreme, erau primii care nu parcusesera proba de trekking de pe creasta fagarasului.
Despre partea nevazuta a traseului, dupa CP7 urmau CP8a Vistea si CP8b Urlea in inapoi in CP7 (care devine CP9). Acestea 2 puteau fi parcurse in orice ordine, cu recomandarea de a nu merge spre CP8b dinspre CP7 pe timp de noapte.
Aici au ajuns 4 echipe; echipa Focul Viu care a terminat pe locul 1, Piatra Corbului pe 2 cu depasire de 10 minute a timpului limita la final, celebrii campioni ai editiilor anterioare Vulcanii noroiosi care s-au pierdut pe Valea Rea dinspre CP8b spre CP9 (Currmatura Malita) si echipa Nemira, care de asemenea nu areusit sa ajunga la CP9, fiind nevoita sa abandoneze. Echipele ajunse pe aceasta bucata de trekking au plecat dimineata devreme (probabil in intervalul 5-10 dimineata) au ales sa mearga mai intai la Vistea, prin varful Moldoveanu, apoi pe drum de creasta pana la refugiul Urlea si inapoi la Curmatura Malit prin Valea Rea. Traseul e foarte greu, presupune urcari abrupte, sectoare de traseu nemarcat, vai de rau si valcele, coborari in caldari si mult caca de urs din cate am inteles. Din ce am mai inteles, se pare ca iesirea din Valea Rea spre Malita e destul de greu de nimerit mai ales pe timp de noapte, iar echipele care au abandonat in aceste zone au fost recuperate destul de rapid.
In alta ordine de idei, cred ca experienta asta spune multe despre nivelul meu de pregatire. Nu sunt sigur ca daca la urmatoarea editie o sa ma duc cu foaie de 30, 3 saci de dormit, sac de supravietuire in loc de folie, spd-uri cu talpa de trekking si alte schimbari care ar fi constituit un avantaj major in 2019, nu vor aparea alte bariere pe care acum nu mi le pot imagina. Cu siguranta, limitele ti le descoperi pe parcurs doar prin experiente de acest gen, in timpul concursului sau in afara sa, pe timp de noapte, pe frig, distante mari si zone izolate.
In materie de echipa, cred ca degeaba e unul bun pe urcari si altul bun pe coborari, ritmul echipei e dictat de ritmul celui mai lent. Si din alte experiente personale, cel care e fortat sa mearga sub ritmul lui poate sa resimta oboseala mai rau decat cel care merge la limita dar in ritmul sau. Asta implica multe antrenamente pe o anumita specializare forte (punctul forte al echipei), asa cum castigatorii de anul acesta erau foarte buni pe alergare montana pe distante lungi, dar nu excelau in MTB.
In jur de ora 8:45, toate echipele sunt adunate la CP1 in curtea primariei din Leresti, unde primim cuvinte de incurajare din partea organizatorului si a primarului. Imaginea e foarte interesanta, oamenii nu sunt inghesuiti cat mai aproape de linia de start, ci stau relaxati si rasfirati, deja setati pe conservarea energiei in cel mai eficient mod posibil.
Si se pleaca in ritm de incalzire. Poate cateva echipe mai competitive au luat in piept dealul ce flancheaza la vest comuna Leresti, dar restul sunt pe easy mode.
Noi ramanem printre ultimii, avem de urcat o culme pentru ca apoi sa gasim o metoda de a ajunge cat mai direct spre N la primul CP aflat pe flancul sudic al lacului Rausor. Aici cele mai multe echipe au ales drumul forestier care face o bucla in coborare si apoi inapoi in urcare spre CP2. Chiar daca ne-am chinuit un pic, noi am ales o pseudo-poteca de-a lungul culmii, mai pe curba de nivel, si am iesit destul de repede la CP2, pe pozitia a 4-a. A fost o economie majora de timp si energie, o pozitie in clasament un pic fortata, deoarece am depasit echipe mai puternice.
Spre CP3 trebuie sa cobori la sud pe o poteca de vale pana la lac si apoi sa mergi pe marginea lacului spre vest. Alte echipe au ales sa o taie direct spre CP3 pe directia SSV, insa noi am considerat ca e putin riscant deoarece intri in zona de padure deasa cu teren foarte inclinat. Drept urmare, cei care au ales aceasta varianta fie au castigat ceva timp datorita experientei lor, fie au balaurit inca de la inceputul concursului.
In CP3 am sustinut prima proba speciala, recunoasterea pasarilor dupa sunet. Proba a fost simpla, au fost cateva sunete destul de sugestive si am reusit sa obtinem 13 puncte din 14.
Avand in vedere avansul obtinut, nu am considerat ca am pierdut prea multa vreme aici, desi ca o nota pentru organizare s-ar fi putut mai rapid. Urmeaza CP4 unde ajungem dupa 6 km de vaslit pe lacul Rausor si vreo 2 de trekking pe asfalt pana la cabana Voina. Proba de caiac a fost fun, dar am pierdut mult timp pentru ca nu cunosteam tehnica. Sarind peste detalii am ajuns la cabana Voina in jur de ora 14:30, destul de odihniti.
In CP4 am stat o ora, timp in care am avut acces la drop-bag dar si in zona camping (masina, cort, bagaje) ca o exceptie de la regulament strecurata in timpul sedintei tehnice din seara precedenta, pe baza argumentului unui concurent, si anume ca venim cu echipamentul de alergare care e ud si nu il putem pune asa in drop-bag pentru a-l folosi mai tarziu la CP7, mai ales ca echipamentul intregii echipe sta intr-un sac de plastic. Parerea mea e ca regulamentul nu trebuie schimbat pe ultima suta, dar a fost mai convenabil pentru toata lumea, mai putin pentru cei care erau cazati prin alte parti.
Aici facem proba speciala care presupune sa confectionam niste tarusi pentru un gard, pe care tot noi sa ii batem in pamant si sa punem niste stegulete pe ei, iar astfel sa contribuim la imprejmurea ariei de desfasurare a Fagaras Fest.
Ne schimbam in echipament de bicicleta, ne punem in drop-bag cele necesare pentru proba de trekking de la CP7, adica haine (mai potrivite pentru 2000+), adidasi trailrun, batoane si geluri in cazul meu.
Bineinteles ca luam bicicletele si continuam concursul.
CP5 este tocmai pe varful Papau. noi alegem, precum majoritatea echipelor, sa coboram pe asfalt pana la barajul lacului Rausor, sa mergem pe baraj si sa tinem drumul forestier in urcare pana la 2099m (Mai exista varianta de pusbike pe poteca marcata pana pe Iezer, varianta aleasa chiar de echipa castigatoare). Varianta noastra de drum a fost foarte lunga, iar lasand lacul in spate urcarea devine din ce in ce mai accentuata, cu zone de 10%, iar aici au aparut primele discrepante de ritm in echipa care ne-au determinat sa mergem foarte incet. Practic eu am fost nevoit sa fac pushbike in spd-uri de XC pe drum pietruit, destul de nefast pe distante atat de mari pentru picioarele mele. Greseala mea a fost ca am venit cu o foaie de angrenaj prea mare (32 dinti), in configuratie 1x12, bicicleta mea fiind setata pentru concursuri cu urcari mai scurte pe care pot tine un ritm mai rapid cu o cadenta mai mare. Era tardiv deja, dar ideal din punctul meu de vedere ar fi fost sa mentinem un ritm mai rapid si constant pe toata durata urcarii, iar o foaie mai mica mi-ar fi permis sa mentin un ritm acceptabil. Nu m-am asteptat la urcari atat de lungi. Desi era prea devreme pentru demoralizare, aici am inceput sa vad cu mult scepticism posibilitatea de a mai urca pana la Curmatura Malita, o urcare la fel de lunga si cu acelasi tip de teren, si tot aici am inceput sa resimt depedenta de cofeina si nu voiam nici chip sa iau o pastila cu cofeina pentru ca speram ca in maxim 4 ore o sa dorm. De altfel, un lucru extrem de important omis in strategia de alimentatie si hidratare au fost gelurile care contin si cofeina, pe care le-am carat degeaba la mine, eu facandu-mi planul pe geluri mai eficiente pe remineralizare si evitarea crampelor. Tot ce imi doream era sa trec de CP5 si sa cobor in Slatina la postul salvamontului Nucsoara unde voiam sa dorm. Deja am fost depasiti de 2 echipe care urcau pe bicicleta si muream de ciuda pentru ca tineam echipa in loc, nu puteam nici pe bicla, nici pe langa. Intre timp se facuse ora 20 si se innoptase si mai era mult drum. Din culorile calde de apus, muntele parca dintr-o data e invaluit de lumina lunii pline, iar eu nu vreau sa stiu cat mai avem de urcat. Sabina imi spune ca mai avem 2 ore, iar eu nu vreau sa cred. Stiu ca inainte de CP5 avem si un pic de coborare. Din pacate, cam avea dreptate.. la ora 22:20 eram la CP5, dar nu inainte de a mai fi depasiti de inca 2-3 echipe.
Stiam ca urmeaza preponderent coborare pana la Salvamont Nucsoara, asa ca inainte de toate mi-am pus pantaloni lungi colanti, o bluza cu maneca lunga, fasul, buff si manusi cu degete.
Catre CP6 fost relativ usor, mare parte coborare, frig, somn, usoara dorinta de abandon, picioare un pic inghetate si dureri resimtite in talpi de la atat pushbike. Aici am mai recuperat fata de echipele care ne depasisera pe urcare, cumva mergeam cu ei, ii mai prindeam, se mai indepartau. Psihicul meu era aici ca soarecele intre doua bucati de branza, dintr-un motiv oarecum banal - sacul de dormit. La acest eveniment am venit cu un singur sac de dormit. De acest sac as fi avut nevoie daca ajungeam la CP7 - Malita - pe timp de noapte sau dimineata devreme, insa ar fi fost indicat sa il las la cort in Voina in caz de abandon. Stiam ca o sansa de abandon exista si din partea mea, dar nu aveam niciun pont din partea coechipierilor cu care nu mersesem niciodata pe munte, fiind la prima noastra intalnire. Asa ca am mizat pe sanse mai mari de abandon. Am preferat sa nu risc si am pierdut, altfel cred ca eram mult mai motivat sa fac urcarea spre Malita, stiind ca ma asteapta un sac de dormit acolo, pentru orice eventualitate. Cred ca asta a fost cea mai mare greseala a mea in acest concurs, nici nu cred ca as fi avut nevoie de sac, dar gandul ca e acolo ar fi contat foarte mult. La anul ma duc cu 3 saci de dormit :)
Revenind la drumul catre CP6, pe final am avut si o bucata scurta de urcare. Unii spun ca a fost interminabila, noua ni s-a parut destul de scurta si oarecum necesara dupa atata coborare, ne ajuta sa ne mai incalzim un pic. Un moment foarte memorabil a fost intrarea pe aceasta urcare din drumul pe care coboram, intr-o intersectie. Cred ca erau 3 echipe care isi trageau sufletul inainte de urcare. 12 luminite albe de frontale care pareau in peisajul nocturn mai de graba o constructie cu stalpi inalti de iluminare (ps - am si un pic de miopie, altii poate au vazut niste oameni si atat). Parca stateau nemiscati si era liniste totala. Am ajuns acolo si ne-am pus direct pe urcat, stiam ca vom face pushbike deci nu aveam nevoie de respiro.
15 minute mai tarziu suntem pe coborare spre Slatina, incep mici petice de asfalt rasfirate pe drumul pietruit, pe care le vanam cu rotile bicicletei pentru scurte momente de lin si liniste. Nu mai coborim mult ca incepe asfaltul de-a binelea si vedem case, garduri, auzim caini si observam o sursa de lumina undeva pe dreapta la cateva sute de metri. Erau aceelasi echipe de mai devreme, ne depasisera pe urcarea scurta, stateau acum in fata unei brutarii, candva trecut de ora 1 noaptea. Ajungem in dreptul lor si suntem primiti cu caldurosul "bine ati venit la placinte si caldura". In brutarie era activitate, se facea paine, cuptoarele erau la maxim si vindeau ce mai aveau prin vitrine, iar cativa concurenti erau intinsi pe jos cu berea in mana. Nu intru in detalii, dar placintele cu mere au fost senzationale, chiar daca erau reci. S-au consumat snacks-uri (lotto si krax cu bacon), cafea, ceai, bere etc. Am incercat sa nu stam prea mult inauntru, era tentant de cald, dar bineinteles ca iesirea la frig nu a fost tocmai placuta, iar pe drumul de 1 km ramas pana la Salvamont Nucsoara CP6 am tremurat ca un jeleu.
Ajunsi la CP6 hotarim sa dormim. Era 2 noaptea si singurul dispozitiv de dormit pe care il aveam era compus din toate hainele pe care le aveam la mine, un sac de bivuac si o folie de supravietuire. M-am impachetat in straturi ca shaorma, am incercat mai intai cu folia in sacul de bivuac, apoi cu folia peste si uite asa am dormit eu pana la 7 dimineata. Restul echipei, mult mai matinala, era deja in picioare si probabil discutasera detalii. M-au trezit, mi-a luat cateva minute sa invat sa merg din nou, iar apoi s-a pus problema in consiliu daca sa continuam sau sa ne intoarcem; personal am votat sa ne intoarcem. Nu stiu care au fost restul de voturi sau care a fost sistemul, dar ne-am intors.
De aici lucrurile au devenit foarte relax, mai putin o mica balaureala.
Plecam din CP6 spre CP11 Candesti. Dar nu inainte sa trecem pe la brutarie pentru a o gasi inchisa, drept pentru care am coborat in Slatina pana la primul magazin. Aici ne-am refacut stocul de apa, am baut cate o cafea si am mancat ce am gasit si noi la vanzare - crenvusti cu paine dar fara mustar pentru ca nu aveau asa ceva la magazin. Chiar a trecut cineva din cadrul organizarii cu masina pe langa noi, s-a oprit sa ne intrebe daca suntem ok si daca avem nevoie de ceva, iar noi am cerut sincer niste mustar. I-am oferit omului motiv de amuzament pentru tot restul zilei, incat seara cand ne-am revazut a tinut neaparat sa ii spunem toata povestea cu mustarul.
Oficial suntem inca in concurs, chiar daca nu in clasamentul principal. Inca putem trece prin restul de CP-uri, putem sustine probele si putem primi aprecieri la final. Nu stiam asta atunci, dar eram singurii care au optat pentru aceasta varianta. Cei mai multi au ajuns pana pe Malita la CP7 si s-au intors, iar o singura echipa a abandonat in CP6. Cat despre finisheri, mai tarziu.
Fiind pe modul relaxare, hotaram sa traversam dealurile dintre Slatina si Candesti pe de-a dreptul si nu pe drumul care ocoleste pe curba de nivel printr-o zona cu dealuri mai mici si o vale. Nu incepem bine cu cateva forestiere pe curbele de nivel ca ne suna Tiberiu, organizatorul concursulul, sa ne anunte ca voluntarii nu au ajuns inca la CP11 si ca mai fac o ora pana acolo. Nu am stiu exact daca facem mai mult de o ora, insa sigur e faptul ca au urmat 5 ore de balaureala, contraziceri cu harta in mana vs GPS si telefon. Chiar ma oftic ca am propus un drum mult mai ok decat drumul de TAF abordat intr-un final. Nu mai zic daca faceam un pic de efort sa ne intoarcem cativa km pe drumul pe care venisem dinspre CP6, care practic a fost abordarea celorlalte echipe ajunse pana aici, lucrurile ar fi fost mult mai simple. Asadar am ajuns sa impingem bicicletele prin exploatari forestiere, drumuri prafuite, infundaturi, ca intr-un final sa iesim pe o frumusete de vale care ne duce in drumul forestier prin Valea Larga spre Candesti. Cu toatea astea, in toata aventura asta am baut si o tuica, am mancat un mic si un carnat la ocolul silvic, am poposit cateva minute langa in fag secular impresionant de mare si, poate, ne-am cunoscut mai bine ca echipa in situatii de criza.
CP11 Candesti. Ultima parte de drum pana aici e relativ usoara. Usoara coborare, usoara urcare. Andrei pierde ritmul si ramane un pic in urma, usor nervos si poate satul de atata drum, pe de alta parte Sabina prinde aripi, iar Mihai e ok ca intotdeauna. Ajungem la proba de recunoastere a caselor construite in stil brancovenesc, dam cateva ture prin sat ca sa facem cateva poze, ne asculta din teorie si suntem liberi. Coboram pe asfalt spre Campulung, ajungem in Albesti unde poposim la o minunatie de magazin, unde bem o bere, o cola, o apa, mancam niste junk food, niste biscuiti sarati si o dam din nou la vale.
Spre CP12, finalul competitiei, ideea e sa nu ajungi chiar pana in Campulung. Noi am ales sa o scurtam pe traseul care are o parte comuna cu prima parte de trekking din concurs, un forestier spre Leresti. Zis si facut, ii dam pe asfalt, timp in care vedem o alta echipa pe un drum paralel cu al nostru, crestem viteza, intram pe forestier, nu mai vedem cealalta echipa, ajungem pe drumul final care urca spre baraj si apoi o tine relativ orizontal (moduleaza urcari cu coborari) de-a lungul lacului si ajungem primii la finish. Din pacate, suntem echipa care a parcurs cele mai putine checkpoint-uri pana la finish. Chiar si cei pe care i-am vazut mai devreme, erau primii care nu parcusesera proba de trekking de pe creasta fagarasului.
Despre partea nevazuta a traseului, dupa CP7 urmau CP8a Vistea si CP8b Urlea in inapoi in CP7 (care devine CP9). Acestea 2 puteau fi parcurse in orice ordine, cu recomandarea de a nu merge spre CP8b dinspre CP7 pe timp de noapte.
Aici au ajuns 4 echipe; echipa Focul Viu care a terminat pe locul 1, Piatra Corbului pe 2 cu depasire de 10 minute a timpului limita la final, celebrii campioni ai editiilor anterioare Vulcanii noroiosi care s-au pierdut pe Valea Rea dinspre CP8b spre CP9 (Currmatura Malita) si echipa Nemira, care de asemenea nu areusit sa ajunga la CP9, fiind nevoita sa abandoneze. Echipele ajunse pe aceasta bucata de trekking au plecat dimineata devreme (probabil in intervalul 5-10 dimineata) au ales sa mearga mai intai la Vistea, prin varful Moldoveanu, apoi pe drum de creasta pana la refugiul Urlea si inapoi la Curmatura Malit prin Valea Rea. Traseul e foarte greu, presupune urcari abrupte, sectoare de traseu nemarcat, vai de rau si valcele, coborari in caldari si mult caca de urs din cate am inteles. Din ce am mai inteles, se pare ca iesirea din Valea Rea spre Malita e destul de greu de nimerit mai ales pe timp de noapte, iar echipele care au abandonat in aceste zone au fost recuperate destul de rapid.
In alta ordine de idei, cred ca experienta asta spune multe despre nivelul meu de pregatire. Nu sunt sigur ca daca la urmatoarea editie o sa ma duc cu foaie de 30, 3 saci de dormit, sac de supravietuire in loc de folie, spd-uri cu talpa de trekking si alte schimbari care ar fi constituit un avantaj major in 2019, nu vor aparea alte bariere pe care acum nu mi le pot imagina. Cu siguranta, limitele ti le descoperi pe parcurs doar prin experiente de acest gen, in timpul concursului sau in afara sa, pe timp de noapte, pe frig, distante mari si zone izolate.
In materie de echipa, cred ca degeaba e unul bun pe urcari si altul bun pe coborari, ritmul echipei e dictat de ritmul celui mai lent. Si din alte experiente personale, cel care e fortat sa mearga sub ritmul lui poate sa resimta oboseala mai rau decat cel care merge la limita dar in ritmul sau. Asta implica multe antrenamente pe o anumita specializare forte (punctul forte al echipei), asa cum castigatorii de anul acesta erau foarte buni pe alergare montana pe distante lungi, dar nu excelau in MTB.
